Wonder Wheel – Woody Allen m-a dat gata

Nu am mai scris de multă vreme, știu….nu voi inventa scuze acum. Voi fi sinceră cu voi, cum am fost încă de la început. Am fost leneșă. M-am lăsat prinsă de activitățile de zi cu zi și furia cotidiană m-a tras după ea, strângându-mi imaginația ca într-o menghină unsuroasă. Dar, a venit Noul An și am revenit cu forțe proaspete. Apropo, La Mulți Ani, dragii mei cititori.

Este prima oară când scriu despre un film aici pe blog. Cronici despre filme am mai scris în trecut, pentru că, în caz că nu v-am spus până acum, sunt o mare iubitoare a filmului. Tatălui meu îi datorez această preocupare, el fiind un adevărat cunoscător al cinematografiei mondiale și un cinefil în adevăratul sens al cuvântului. Am mâncat pe pâine sute de filme, ne-am pierdut și regăsit în mii de scene împreună. Practic, am crescut cu filmele și această pasiune ne-a consolidat prietenia.

Aseară am văzut împreună cu soțul meu, de altfel și el un iubitor de artă cinematografică, un film excepțional al lui Woody Allen. Îmi place de fel Woody Allen în calitate de regizor, filmele lui au o energie aparte și mereu mi-au dat o stare de bine și m-au făcut să îmi doresc să savurez viața din plin. Însă, „Wonder Wheel” mi-a pătruns în suflet și mi-a făcut mintea să zboare, să viseze, ca apoi să revină cu picioarele pe pământ și să o ia de la capăt. Este o radiografie perfectă a zbicumului uman, îndrăznesc să spun. Personajele sunt perfect conturate și ceea ce îmi place tare mult la Woody este că acordă atenția necesară fiecăruia în parte, are răbdare cu fiecare personaj, să îi dezvolte personalitatea și drama pe care o poartă.

Kate Winslet, mare actriță întradevăr, interpretează rolul unei femei măcinate de muncă și de o greșeală din trecut ce a aruncat-o într-o lume în care nu și-ar fi dorit să ajungă. De la o actriță debutantă, plină de talent și speranță, ajunge chelneriță într-un local dintr-un parc de distracții zgomotos și enervant, unde de altfel și locuiește alături de al doilea său soț și copilul ei din prima căsnicie. Ea se zbate zi de zi să supraviețuiască haosului în care trăiește și simte regretul și durerea de a-și fi înșelat marea iubire, durere pe care din când în când și-o alină cu băutura.

Conflictul major este însă creat de sosirea inopinantă a fiicei soțului său din prima căsnicie, care reușise să scape din mâinile soțului ei, un gangster periculos ce o căuta acum să o omoare. Între timp, Kate, în disperarea ei se îndrăgostește de un tânăr salvamar, cu aspirații de scriitor, din apropierea parcului de distracții și începe o aventură cu acesta. Marea încurcătură se produce în momentul în care salvamarul, ce era mult mai tânăr decât ea, pune ochii pe fiica ei vitregă, despre care am pomenit mai sus. Ceea ce urmează să se petreacă, vă las pe voi să descoperiți.

Pe lângă scenariul interesant și morala foarte interesantă a filmului, mi-a plăcut la nebunie modul în care directorul de imagine s-a jucat cu luminile. Tot filmul se desfășoară pe o lumină atât de caldă și plăcută ce îmbracă personajele într-o candoare molipsitoare.

Woody Allen, îți mulțumesc pentru toată bucuria și plăcerea vizuală pe care mi-ai oferit-o vizionând acest film inspirațional, realist și visător în același timp.

 

 

Trăiește ca și cum nu ai fi cunoscut suferința

copil-alergand-3_w1000_h630_q100

Cred că vă este cunoscut proverbul „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima”. De cele mai multe ori, în ritmul trepidant în care se desfășoară lumea, în care săruturile se dau pe fast-forward și toți avem timp să îi întrebăm pe ceilalți ce fac, dar nu și timp să așteptăm răspunsul, în care uităm ce am făcut ieri pentru că nu este răgaz suficient să ne gândim la ziua de ieri, în care nu trăim nici în trecut, nici în prezent, ci într-o fugă continuă către mirajul modernității, de cele mai multe ori, în această lume efemeră uităm că nu suntem veșnici. Și pentru că uităm acest detaliu extrem de important, ne permitem să tratăm viața ca și cum am fi stăpâni pe ea și nemuritori pe aceste tărâmuri care se clatină din încheieturi.

Timpul, însă este teribil de prețios și merită din când în când să ne oprim și să reflectăm la fragilitatea acestei vieți, la un MÂINE pe care nu știm dacă îl vom mai apuca, la un IERI care s-a scurs prea rapid, precum alunecă nisipul fin prin degete, la un EL sau o EA, pe care nu o deținem și nu ne aparține, ci trebuie să luptăm constant pentru a îl respectiv o păstra.

Merită să ne bucurăm de viață în plinătatea ei, să privim cerul când ne trezim dimineața și modul în care se închină trandafirii în semn de noapte bună, felul în care, în unele seri luna capătă forma aceea minunată și lumina îi conturează diametrul perfect, merită să savurăm cafeaua, privind cum aburul din ea se ridică ușor, dispărând în neant, merită ca după un duș proaspăt să adulmecăm mirosul dulce care s-a impregnat în faianța băii și oglinda aburindă pe care desenăm inimioare când suntem îndrăgostiți. Mai merită să vorbim cu florile, să zâmbim copiilor din parcuri și să ne emoționăm la orice strângere de mâna a unui cuplu de bătrânei. Merită să râdem cu gura până la urechi, cu prietena cea mai bună, în locurile publice cele mai nepotrivite, să intrăm în magazine scumpe și sofisticate, doar pentru a ne parfuma, merită să ajuți, să fii bun, să experimentezi, și să rămâi copil, mai presus de toate.

De ce merită să rămâi copil? Pentru că numai ei, în inocența și candoarea lor pot să surpindă viața atât de frumos și de senin, fără teamă, gustându-i nectarul și alergând cu buzele zemoase spre o nouă descoperire. De la copii avem cel mai mult de învățat, nu de la bătrâni, deoarece copiii sunt cei mai atenți și mai buni observatori, ei pătrund și absorb totul, respiră viața și o iubesc. Copiii sunt curioși și deschiși, sunt pasionați și curajoși.

Apoi, acești copii devin oameni mari și inevitabil se lovesc de suferințe și greutăți. Și încep să se teamă, să se închidă în cochilia lor, să se apere, să se ascundă. Și este păcat…pentru că din această stare, pierdem viața și încă multe momente frumoase care vor să fie trăite, iubiri care vor să fie povestite, emoții care vor să fie scrise sau cântate, prăjituri care vor să fie gustate și oameni care vor să fie acceptați. De aceea spun, să trăim ca și cum nu am fi suferit pentru a putea trăi asemenea lor, copiilor.

 

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii nu a mai fost nimeni

iubirea

” Ziua în care la celălalt capăt al iubirii nu a mai fost nimeni” este o carte scrisă de Ioana Chicet-Macoveiciuc, o carte pe care dacă o începi nu poți să îi mai dai drumul din mână. Eu am citit-o cu sete și curiozitate, cu lacrimi și chicoteli, în două zile. Este scrisă atât de bine, încât recunosc, am fost puțin invidioasă dar totodată motivată să îmi îmbunătățesc stilul, să citesc mai mult ca să pot ajunge și eu într-o bună zi la un asemenea nivel.

Cartea o are în prim plan pe Oana, o tânără absolventă de Limbi Străine, o fată firavă, mică de înălțime și cu un aer timid, dar cu un păr extrem de bogat și cârlionțat, precum un cuib de rândunici, care nu are cum să nu o scoată în evidență, pe protagonista noastră care ar face orice să treacă neobservată. Părul acela cu personalitate însă o trădează și o pune în lumina evenimentelor și nu are cum să se ascundă mai ales de ochii unui fotograf, extrem de talentat și de atent la detalii, precum Andrei. Andrei cel tăcut, cel misterios de care Oana se îndrăgostește aproape iremediabil, Andrei care în urma despărțirii se va instala precum o tumoră dureroasă in inima ei, Andrei pe care îl uită peste ani, în timp ce dă naștere la doi copii minunați, însă care revine ca o fantomă care nu îi dă pace și îi roade sufletul.

Este fascinant modul în care scriitoarea construiește povestea lor de dragoste, presărată cu certuri și despărțiri fulgerătoare, dar și cu împăcări pline de romantism și pasiune, este absolut magnetic modul în care prin această iubire, Oana se descoperă ca și femeie, se reinventează și își dezvăluie feminitatea, modul în care această iubire parcă o scoate cu forța din carapacea ei și îi dă curajul să guste din lume, să înceapă să observe viața din jurul ei și să o trăiască cu adevărat. De pe culmile fericirii, Oana ajunge în pragul disperării, în urma despărțirii lor definitive, pentru că efectiv nu mai putea să suporte tăcerea acestui bărbat, care nu îi spusese niciodată că o iubește și vorbea mai mult prin fotografiile sale, ca și cum la naștere ar fi primit un număr limită de cuvinte pe care avea voie să le articuleze. Urmează o perioadă de doi ani lungi și apăsați pentru Oana, ani de doliu și suferință, în care își plânge iubirea, în care nu mai este interesată de cum arată, trăiește mecanic și se lasă purtată de durere, sperând ca în orice clipă să se sfârșească totul. În ultimă instanță este salvată de un tânăr medic rezident la medicină veterinară, care trăia o iubire ascunsă pentru Oana de ani de zile. Cu aceași grijă, dibăcie și răbdare cu care își trata animăluțele, reușește să o readucă la viață și pe Oana, care la acea vreme era și ea precum un animăluț rănit, părăsit și îndurerat. După o relație dulce, în care Oana este copleșită de cadourile și complimentele medicului, cei doi se căsătoresc și formează o familie fericită, departe de griji, de inimi frânte și tragedii. În liniștea căminului, Oana însă începe să fie urmărită de fantoma trecutului, simte nevoia să renască o pasiune de mult apusă, fiori reci îi străbat trupul încă firav, dar transformat de cele două nașteri. Ceea ce se întâmplă mai departe, vă las pe voi să descoperiți.

În poveste, o atenție specială din partea scriitoarei, o primește și Lola, prietena cea mai bună a Oanei, cu o personalitate la 180 de grade față de Oana, plină de viață, efervescentă, volubilă și mare iubitoare de aventuri. Este foarte frumos modul în care se conturează prietenia lor și cum cele două caractere atât de opuse se înbină într-un duet perfect. Se sprijină una pe cealaltă, precum doi acrobați elastici, când una din ele este pe cale de a cădea în prăpastie, cealaltă o prinde în ultima fracțiune de secundă și o salvează.

O carte despre iubire, despre maturizare și descoperiri, o carte care va avea mereu loc de cinste în biblioteca mea și care îmi va aminti că iubirea a fost acolo, chiar și în ziua în care la celălalt capăt al iubirii nu a mai fost nimeni.

Iubirea unui Dumnezeu perfect pentru mine un om imperfect…

iubire

Am o idee de ceva timp în minte și simțeam nevoia să o expun sub o formă sau alta, să o inserez într-un articol poate, nu știu dacă și voi vă gândiți la treaba asta, dar pe mine mă macină de ceva vreme…noi oamenii ne iubim pe alții, o declarăm răspicat, o cântăm, o scriem, o materializăm în gesturi frumoase și cadouri…dar iubirea asta aparent măreață este de fapt condiționată. Condiționată de anumite standarde pe care noi ni le proiectăm asupra celorlalți. Iubim pe cutare pentru că este frumos, deștept, pentru că a realizat nu știu ce, iubim dacă este de acord cu noi, dacă și dacă și dacă…și iubirea asta se transformă într-o lungă listă de condiționări.

Chiar și iubirea părinților pentru copiii lor este condiționată de anumite aspecte și când am descoperit acest lucru am fost tare întristată. Se tot trâmbițează că iubirea părinților este necondiționată. Nu este adevărat. Singurul care ne iubește necondiționat este Dumnezeu!

El ne iubește cu o iubire pe care noi nu aveam capacitatea să o înțelegem și tocmai de aceea ne este atât de greu să primim acea iubire…pentru că am fost învățați de mici că primim iubire și acceptare din partea societății dacă suntem cuminți, dacă avem rezultate bune la școală, dacă nu deranjăm pe nimeni. Dumnezeu, în schimb ne iubește și când suntem zgomotoși, inadaptați, furioși, neintegrați.

Dumnezeu nu face diferențe și nu ne compară cu nimeni, deși El ne-a creat atât de diferit, El are dragoste pentru fiecare din noi și în ochii Lui toți suntem speciali. Uneori, când am o părere proastă despre mine, mă gândesc că este nedrept față de creația Lui Dumnezeu, pentru că el m-a zămislit cu dragoste și mi-a dat niște atuuri pe care eu trebuie să le prețuiesc și să știu să le prețuiesc.

Oamenii din ziua de azi se plâng prea mult, deși au un trai mult prea comod față de alte vremuri și cred că ar trebui să ne mai oprim din plânsul acesta și să conștientizăm dragostea Lui Dumnezeu, să fim recunoscători pentru asta.

Este adevărat, suntem imperfecți și așa vom fi mereu, dar în imperfecțiunea asta se găsește o frumusețe de a fi, o umanitate și o vulnerabilitate pe care numai un Dumnezeu perfect poate să o iubească.

 

 

Turkish experience…sau mai pe românește cum a fost la turci!

turcia1

Știu că nu v-am scris de ceva vreme, m-am tot luat cu altele și am amânat dar este bine pentru că în tot ce acest timp am strâns multe gânduri și idei pe care vreau să le împărtășesc cu voi. În Londra a început sezonul ploios, așa că este un timp foarte bun de scris și stat la povești.

Pe 1 octombrie m-am întors din Antalya, am avut bucuria să zbor cu o companie aeriană englezească, Thomas Cook, pe care o recomand cu mare încredere pentru serviciile sale profesioniste și prompte, personalul foarte drăgut și amabil.

Despre hotel v-am scris într-un alt articol, pentru cei care nu au apucat să îl citească: https://soulforpsychology.wordpress.com/2018/09/10/ce-astept-de-la-turci/. Partea interesantă s-a desfășurat însă, în afara hotelului. Am trăit experiențe de neuitat și nu este doar un clișeu când spun asta, pentru că am încercat lucruri pe care nu le mai făcusem înainte și care mi-au îmbogățit experiența de călătorie.

Într-o zi am fost la un fel de rezervație naturală, unde după 10 minute de mers pe jos, ne-am urcat într-un SUV și am avut parte de o adevărată cursă prin pădure, cu multe emoții și adrenalină, ca apoi să ajungem la un lac de culoarea smaraldului, atât de clar și de frumos,nu exagerez veți vedea în poze. Aici urma să aibă loc experiența în sine. Am primit niște costume ca de scafandru și cu niște căști caraghioase pe cap ne-am aventurat în apa rece, care avea în jur de 2-4 grade. Prima mea reacție a fost să țip de m-au auzit toți munții, dar apoi m-am obișnuit cu temperatura apei și am trăit cea mai frumoasă experiență din viața mea, aș putea spune, am înnotat timp de o oră jumătate pe un traseu, printre stânci. Nu am avut ghid, eram în ultima serie și am fost doar eu cu soțul meu, parcă eram ultimii supraviețuitori dintr-un film cu aventură și exploratori. Mai trebuia să vină un cuplu cu noi, dar ea, cum de a intrat în apă, a făcut cale întoarsă. Vă dați seama ce mândră m-am simțit eu că am reușit să depășesc șocul de început. Mi s-a părut superb să înot în apa aceea cristalină, parcă mi-a dat un restart la viață. Erau și bucăți în care nivelul apei scădea și trebuia să ne cățărăm pe niște pietre ca să mergem mai departe. Ultima probă, recunosc, m-a găsit cam fricoasă. Trebuia să urcăm pe o scară agățată de o stâncă și acolo sus era cineva din echipa lor care urma să ne împingă pe o stâncă alunecoasă și să aterizăm înapoi în apă. Am preferat să rămân jos, în apă și să admir peisajul. A fost minunat.

În altă zi, am fost la rafting, din nou o experiență nouă pentru mine și soțul meu. Ne-am distrat vâslind într-un râu furios, am fost împreună cu alți oameni într-o barcă, toți în afară de noi erau ruși, ghidul era turc dar nu știa engleză. Știa un singur slogan și ne-a învățat și pe noi, ca fie călătoria și mai amuzantă: „Cola, Fanta, Pepsi, our team is sexy!”

La hotel am avut marea bucurie să descopăr Împărăția Piscilor. În curtea hotelului care dădea spre mare și care era impecabil aranjată, plantele erau foarte îngrijite, printre palmieri se ascundeau vreo 30 de pisicuțe jucăușe pe care le-am hrănit cu mare drag de două ori pe zi, ne-am împrietenit, ne-am jucat, ba chiar pe una din ele am și luat-o într-o seară în cameră și a dormit cu noi. Soțul meu știa că așa este la acel hotel, dar nu a vrut să îmi dezvăluie nimic, știind cât îmi plac pisicile, a vrut să fie o surpriză pentru mine.

Mâncarea a fost evident delicioasă și din plin, doar era all-inclusive au avut și câteva specialitați turcești sănătoase, tabule, humus și o băutură care a devenit preferata mea, Ayran, un fel de iaurt acrișor și răcărăs, foarte gustos.

Deja plănuiesc următoarea vacanță, nu vă spun încă destinația. Dacă doriți îmi puteți împărtăși și voi din experiențele voastre, în comentarii, sau dacă aveți recomandări și mai bine.

Vă doresc o săptămână plină de energie!

 

 

 

Work motivation

lovejob

 

From the first articles I wrote on this blog,  I remember that I promised you guys that I will develop the subject of motivation in different fields. At the beginning, I wrote a general article about motivation and how to gather our forces when we want to start a project or create something big.

I could start by telling you what motivates me to write on this blog. Beside the fact that the simple act of writing brings me a lot of joy and satisfaction, your support and encouragement counted a lot. I received a lot of nice and generous messages from you and you told me that you like my style and the subjects that I write about. The fact that I see on the statistics more and more readers every day, gives me the courage and trust to continue writing and making you happy with my stories and my experiences. More than this, I also have a huge goal, to write a book someday and the blog is a very good exercise in order to build a writing style, as much personal as it is possible and easy to read.

No matter what kind of work you do, I think that motivation is essential to carry the tasks to the end. Maybe you don’t like your workplace or maybe it’s a temporary one, but the fact that you save money for your dream gives you strength to keep going. Or, maybe you are in a big corporation and you want to reach a certain position in the company, so you give your best every day to touch that goal.

I think that is never to late to change your path and start a new profession. Actually, it is an act of courage and I have a great admiration for these kind of people.

Motivation is not something that comes naturally, it has to be fed everyday. Is something that you have to work all the time with, to improve it, because sometimes you can lose yourself very easily on the way and you forget why are you doing a certain thing. This is why, you have to remember your goal and your dream. .

I lost myself many times on my way to success, there were times when I forgot who I am and I had to remember where from I started and what I want to accomplish. When you discover your goal and your dream, your life will be full of purpose and happiness.

A very powerful and motivational movie is about the life of Steve Jobs. If you want to watch it, I leave you the link below:

 

Boala care mi-a învăluit sufletul

depresia500

Încă de când am deschis acest blog,  v-am promis că vă voi povesti despre o boală cu care conviețuiesc de 4 ani de zile, care mi-a schimbat radical optica asupra vieții și mi-a răpit de multe ori bucuria de a trăi, dar totodată m-a învățat lucruri prețioase despre viață. Durerea aduce de multe ori un mesaj cu ea, poate este puternic codificat dar menirea noastră este să îl deslușim și să învățăm ceva cu această ocazie.

Boala care nu îmi îmi dă pace este nimeni alta decât depresia, frumoasa doamnă în negru. M-a vizitat într-o zi de toamnă și de atunci încerc să supraviețuiesc cu ea. Uneori, îmi mai dă răgaz să mă odihnesc, probabil este plecată în vacanță sau în căutare de alte suflete pe care să le înlănțuiască.  În cazul meu, a fost o vizită brutală, a început cu niște atacuri de panică, despre care nu știam nimic la vremea respectivă, apoi cu nopți nedormite și o frică irațională care mă urmărea permanent. În scurt timp nu am mai putut să înghit și timp de o săptămână nu am putut mânca și dormi absolut deloc. Îmi aduc aminte că privirea mea era goală, mă uitam în oglindă și vedeam un chip tern, fără expresie, mai mult mort decât viu….părul își pierduse strălucirea, scuipam sânge și îmi era tot timpul frică, nu puteam să stau singură într-o cameră, îmi strigam mereu părinții. După o săptămână de calvar, am ajuns în spital. Nu îmi aduc aminte exact cum am ajuns acolo și cum mi-am dat și consimțământul să fiu internată. Pentru că arătam ca o fantomă, cu cearcăne mari și o nevoie disperată de somn, mi-au administrat pentru 48 de ore sedative. Când m-am trezit, eram foarte nedumerită de ce mă aflu acolo și de ce geamurile aveau gratii. Mă aflam într-un spital de psihiatrie. Și nu doar cei nebuni ajung acolo. Am întâlnit oameni cu diferite boli și povești de viață.

Doctorii au început să îmi administreze pastile pe bază de serotonină și am început să mă simt mai bine, mai plină de viață și de speranță. Am petrecut trei săptămâni acolo, timp în care am cunoscut oameni de toate vârstele care se confruntau cu boli mentale. Aveam ore fixe la care stăteam la o coadă imensă pentru a lua pastilele, unii pacienți erau atât de sedați încât nu puteai discuta cu ei. Pe unii din ei nu îi vizita nimeni niciodată. Nu o sa le uit vreodată chipurile străvezii și ochii triști. Nu cred că acele medicamente i-au ajutat vreun pic, ci mai degrabă aveau o imensă nevoie de dragoste și atenție. Am încercat să mă apropii de fiecare cum am putut, să le aflu suferințele. Mă atașasem de ei și de poveștile lor, de parcă povestea mea nici nu mai conta.

Astăzi, au trecut 4 ani de atunci, de când iau pastile. Am încercat toate combinațiile posibile, am schimbat doctori și firmele de distribuție și vă pot spune cu toată convingerea că nu cred în eficiența lor. Te fac să te simți mai bine o perioadă, după care nu își mai fac efectul și trebuie să le schimbi. Exact ca pe un drog.

Depresia, dacă te vizitează, este de fapt un avertisment că ceva nu funcționează bine, că trebuie să lucrezi cu tine, trebuie să ierți, să te vindeci, să te iubești și să ai foarte mare credință în Dumnezeu. Am citit foarte mult despre ea și deși doctorii susțin că este o boală chimică, un dezechilibru la nivelul neurotransmițătorilor, eu, care am trăit-o pe pielea mea, consider că este o boală a sufletului, mai presus de orice altceva.

Eu nu m-am vindecat încă, pentru că nu am reușit să iert pe deplin anumite persoane, nu am reușit să mă împac cu mine, am încă răni nevindecate și resentimente. Vindecarea este un proces care necesită mult timp și răbdare. Suferința asta este ca un purgatoriu prin care trebuie să treci ca să poți deveni mai puternic.

Au fost zile în care simțeam că nu mai am putere să duc această suferință și Îl imploram pe Dumnezeu să mă facă bine, dar și zile în care eram recunoscătoare că trăiesc așa ceva, pentru că boala asta mi-a arătat o latură neștiută a vieții și mi-a dat o profunzime de care nu credeam că sunt capabilă.

Orice vi s-ar întâmpla, să știți că nu este nimic în lumea asta de care Dumnezeu să nu fie conștient și așa cum este cu voi în bucurie, va fi și în durere. Și mai cred că tărie că dragostea vindecă orice. De aceea este foarte important și nu e deloc o slăbiciune să ne spunem unii altora cât ne iubim și să ne manifestăm emoțiile.

În depresie, pentru unii funcționează foarte bine sportul, pentru alții terapia prin scris, sau prin artă, pentru alții meditația. Pentru mine, este evident că scrisul ajută, deși scriam cu mulți ani înainte de a mă îmbolnăvi. Dar îmi aduc aminte, că cea mai frumoasă chestie pe care am scris-o vreodată a fost acolo, în spital. Era pentru soțul meu care pe atunci îmi era doar prieten foarte bun, cel mai bun prieten. O să o public aici într-o zi.  Printre avantajele sale, dacă le putem numi așa, depresia vine la pachet și cu o doză de sensibilitate extremă, care de obicei se manifestă printr-o formă artistică. Este o sensibilitate atât de intensă, încât simte nevoia să se exprime cumva.

Am învățat să trăiesc cu această boală și să o gestionez cum pot mai bine, dar îmi doresc foarte mult să mă fac bine. Știu că atunci când va considera că sunt pregătită, ea va pleca de la mine, așa cum a venit: fulgerător, brutal și fără să o roage nimeni.