Despre nevoia de a cunoaște oameni noi

how-to-meet-new-people

Până pe la vârsta de 25 de ani eram tare curioasă să cunosc oameni noi… îmi plăcea să îi descopăr, să aflu poveștile lor de viață, să mă inspir de la ei, așteptam cu nerăbdare să ies la câte o cafea să petrecem ore întregi stând de vorbă și depănând amintiri. Și pe atunci îmi plăcea să scriu și de multe ori scriam despre oamenii cu care interacționam și mă marcau într-un fel. După 25 de ani, parcă toată structura mea psihlogică și socială a suferit o piruetă de 180 de grade, pentru că am devenit brusc mult mai închisă și dezinteresată de oameni.

Mă mulțumeam cu cei pe care îi știam deja, ba chiar,uneori și timpul petrecut cu ei mi se părea pierdere de vreme. Erau doi oameni cu care îmi făcea cu adevărat plăcere să discut: cu tatăl meu, care este izvor viu de cultură și cunoștințe și cu iubitul meu, actualul meu soț. În rest, oamenii devenisera pentru mine niște clișee trase la imprimantă, discuțiile foarte apăsătoare și seci. Small talk-ul oricum nu le-am suportat niciodată, nu mă pricep la asta și nici nu îmi va plăcea vreodată.

Când mă uitam la poze cu mine și grupuri de prieteni, cunoștințe, mi se părea că veneau din altă lume acele amintiri, cu o altă Irina. Mă întrebam ce anume discutam eu ore întregi cu acei oameni și care era sensul.

Partea bună a izolării mele este că am început să citesc mai mult și să mă descopăr pe mine, să petrec timp și singură, să îmi acord răbdare și atenție. Partea proastă este că nu prea mai aveam viață socială, mă simțeam puțin pe dinafară, puțin intrusă și indaptată la o societate deschisă.

Cred că am intrat și într-o zonă de comfort, pentru că necesită oarecare dispoziție și efort să cunoști oameni noi, dar cred că este foarte important să reușești să te ridici de pe canapea și să te așezi la o masă nouă, cu un om nou pentru viața este o călătorie în care ai posibilitatea să descoperi și să cunoști.

Fiind în Anglia acest lucru e puțin mai greu, dar nu cred că este imposibil. Când îți dorești cu adevărat un lucru, după cum probabil știți, atragi asta. Bine, asta nu înseamnă să stai chiar cu oricine, doar așa ca să pretinzi și tu că ai cunoscut pe cineva nou, însă poate ai norocul să dai peste o persoană cu adevărat fascinantă și să descoperi un nou Univers.

Portret de mamă

640-93-4

Pentru a scrie acest articol, este necesar să fac o călătorie în timp, dar acest lucru nu mă sperie, pentru că știu deja ce se află acolo și este o călătorie frumoasă. Printre primele amintiri cu mama mea, aveam vreo 4 anișori și tocmai descoperisem o blăniță de-a mamei mele absolut superbă, cu nuanțe de gri și alb și obișnuiam să mă ascund în dulap, învelindu-mă cu acea blăniță și așteptam ca mama mea să mă găsească acolo.

Cred că pe la vârsta de 5 ani am început să observ că mama mea era diferită de celelalte mămici din bloc, unele din ele erau casnice, altele lucrau, însă mereu aveau părul prins neglijent într-o coadă și ieșeau din casă fie în haine necălcate, fie în halate demodate. Erau femei harnice, cu responsabilități, nimic de contestat, dar imaginea lor era total lipsită de atenție și inspirație. Mama mea în schimb, era mereu îngrijită, chiar și când mergea la piață. Îi plăcea să se dea cu tuș, accentuându-și ochii de un verde smarald, cu ruj roșu sau oricum în nuanțe aprinse. Era mereu îmbrăcată frumos, cu hainele călcate, răspândind un parfum superb în urma ei.

Îmi aduc aminte că o dată am mers cu ea la un spital, cu nu știu ce ocazie și toți doctorii întorceau capul după ea și i-am spus acest lucru, iar ea a râs cu râsul ei plin de viață cum făcea de fiecare dată. Da, mama mea a fost și încă este o femeie plină de viață și foarte frumoasă.

Și nu se aranja pentru că avea prea mult timp la dispoziție, deoarece pe lângă treburile casnice, avea și o carieră. A fost antrenoare de gimnastică în performanță și încă profesează. Feminitatea ei nu se potrivește neapărat cu acest tip de carieră, însă abilitățile de lider și pasiunea pentru cariera ei cu siguranță au ajutat-o să răzbată. Chiar și în mediul acela dur, ea reușea să își impună punctul de vedere.

Multe momente din viața noastră de familie erau marcate de deplasările ei și îmi aduc aminte că o așteptam cu nerăbdare să se întoarcă de la vreun concurs, de unde venea încărcată cu medalii și cu multă fericire. De fiecare dată când era plecată, simțeam că este casa goală fără ea, pentru că fie că povestea ore întregi la telefon, sau gătea, ea umplea casa de bucurie  și de viață. Spre deosebire de mine, care sunt o ființă mai introvertită, ea era și este un bulgăre de energie, este expansivă, are mereu inițiative și este foarte ambițioasă.

Mama mea s-a luptat să nu îmi lipsească nimic, timp de mai mulți ani a avut chiar și două servicii. Poate atunci nu înțelegeam sacrificiul pe care îl făcea, dar acum înțeleg. A fost alături de mine în momente grele, chiar dacă uneori am simțit că nu mă înțelege. De fapt nimeni nu reușea să mă înțeleagă, nici măcar eu. Uneori, am judecat-o pentru că era prea exigentă cu mine, dar cred că și-a dorit ce este mai bun pentru mine.

Când mă gândesc la ea, am mereu întipărită imaginea ei de când eram mică, nu știu de ce: o femeie elegantă, frumoasă, sigură pe ea, independentă. Nu pot spune neapărat că este modelul meu în viață, de fapt nu am unul, dar pot spune că mereu am admirat-o. Cred că fac parte din acea categorie de copii care sunt obsedați de părinții lor.

Am o mare durere în suflet, pentru că simt că mi-am dezamăgit părinții, nu am devenit acea persoană realizată, nu mi-am atins visul pentru care am muncit, pentru că la un moment dat nu am mai găsit sensul. Nu știu încă ce vreau să fac cu adevărat, nu am încă determinarea și energia necesară, până una alta, scriu, pentru că este cam singurul lucru care oferă un sens existenței mele.

Și chiar dacă am eșuat, aș vrea doar ca mama mea să știe că o prețuiesc din tot sufletul și că, deși sunt la distanță mare de ea, o port în gândurile și rugăciunile mele în fiecare zi. Mama, te iubesc!

 

Să aveți un weekend minunat și să vă iubiți părinții!

 

 

 

 

 

 

 

Sper că mi-ai luat bilet dus-întors!

evadare

Sunt zile și nopți care dorești să nu se mai termine pentru că ai dori ca starea aceea minunată pe care o trăiești să nu mai plece de la tine. Și nu, nu este efectul vreunei  licori magice sau de la narcotice, ci în urma vreunui eveniment sau a unor oameni speciali care te-au făcut să simți că viața merită trăită.

Dar există și acele zile în care întrebările îți mănâncă din suflet și suferința se cuibărește în tine, făcându-se din ce în ce mai comodă. Uneori, nu pleacă cu săptămânile ca și cum și-ar fi rezervat locul cu multe luni inainte, ca într-o vacanță bine meritată. În acele zile te întrebi de ce oamenii sunt atât de răi, de puțin empatici și atenți la cei din jur. De ce rănim atât de ușor și de ce ne este atât de greu să fim sprijin pentru alții?

De ce nu înțelegem că prin cuvintele noastre putem demola un suflet și ștârbi o personalitate? De ce nu îi acceptăm pe cei din jurul nostru așa cum sunt și devenim obsedați de schimbare? De ce trebuie să realizăm ceva sau să fim într-un anume fel ca să merităm iubire?

De ce bârfim și judecăm, în loc să încercăm să colaborăm și să găsim soluții? Când te muți în altă țară, nu înseamnă că lași suferința acasă, ci o cari după tine ca și cum bagajul de cală nu ar fi suficient de greu. Nimic nu se compară cu greutatea unui bagaj emoțional. Eu am fost o persoană destul de comentată și judecată chiar de persoane așa zis apropiate și deși de multe ori mă dădeam rotundă că nu îmi pasă, că nu mă afectează, sunt momente în care realizez că mă doare mai mult decât pot duce. Și acei oameni nici măcar nu au fost vredoată interesați să mă cunoască cu adevărat, ci au preferat să îmi pună etichete sau să mă judece după aperențe sau ceea ce auzeau. Perfectă nu sunt nici pe departe. Nici eu nu sunt, nici tu nu ești. Dar și eu și tu avem multe lucruri bune de oferit lumii.

De multe ori mi-am zis că mă voi închide într-un balon al singurătății și nimeni nu va putea pătrunde în lumea mea. Mi-am zis că voi înlocui prietenii cu cărți, că mă voi refugia în scris și lumea mea interioară se va transforma într-un flagel care mă va ocroti de răutatea lumii de afară. Dar oricât am evita, noi oamenii avem nevoie de oameni.

Nu doar eu am fost judecată și eu am rănit și judecat gratuit la rândul meu dar nu am cum să nu mă întreb de ce continuăm să facem asta, când știm că nu este constructiv și nu ajută pe nimeni? De ce suntem răi și de ce suntem atât de limitați uneori?

Am citit multe teorii că oamenii care sunt răi sunt de fapt oameni nefericiți care suferă mult. Nu știu ce să spun, nu sunt convinsă de asta. Am impresia că unora le face plăcere să fie așa. Nu am un răspuns clar pentru asta, de aceea acesta este un text plin de întrebări și nu de răspunsuri.

Acum, de ce oameni nevinovați suferă și de ce este atâta nedreptate în lume este o întrebare și mai dificilă, al cărei răspuns îl vom afla pe lumea cealaltă, probabil.

De ce atunci când cineva dorește să facă o bucurie, se găsesc oameni care să comenteze că sigur persoana respectivă a vrut să iasă în evidență sua mai știu eu ce prostii. De ce ne permitem să invadăm motivațiile lăuntrice ale cuiva? Prea mulți avem păreri și prea puțini soluții. Prea mulți cârtim și prea puțini vrem să dăm o mână de ajutor.

Sunt zile, ca acestea, în care mă gândesc, Doamne dacă tu m-ai trimis aici pe pământ, sper că mi-ai luat și bilet de întors pentru că nu simt că aparțin acestei lumi.

Păr roz și unicorni într-o lume utopică

roooz

„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai.” – Henry Ward Beecher

Zilele acestea am făcut un experiment pe care anul trecut, spre exemplu, nu cred că aș fi îndrăznit să îl fac. Mi-am vopsit părul roz. Mi-am amintit de copilărie și o lume mult apusă, de trăzăniile pe care le făceam pe atunci și desenele pe care le urmăream.

Îmi aduc aminte cu mare drag de desenele animate japoneze, Sailor Moon, pe care nu le ratam niciodată, mai ales că o stradă întreaga de copii le urmărea și trebuia să fiu la curent, pentru comentariile de după, când ieșeam la joacă. Nu doar că le urmăream, dar ne și transpuneam în personajele cu puteri supranaturale. Spre exemplu, eu și fetițele cu care mă jucam, formasem un fel de grupare secretă, care se pregătea să salveze lumea. Eu îmi alesesem Sailor Jupiter,  pe numele ei real Makoto Kino, deoarece pe atunci îmi plăcea culoarea verde. Jupiter era cea mai înaltă dintre fetele Sailor și puterea ei consta în lumină. Era foarte picepută la gătit și avea o fire protectoare. La vârsta aceea nu mă identificam neapărat cu trăsăturile ei, dar, cum v-am spus, o alesesem pentru culoare.

Timp de o săptămână, eu și prietenele mele de joacă, fiecare reprezentând câte o Sailor ne-am făcut planul să ne întâlnim în curtea uneia dintre ele, care susținea că acolo este o energie specială și dacă ne ținem de mâini în cerc și închidem ochii, ne vom transforma în cele 5 Sailor cu super puteri și ne vom teleporta: Sailor Moon, Sailor Mercur, Sailor Venus, Sailor Marte și eu, Sailor Jupiter. Toată săptămâna am ars de nerăbdare, le povesteam alor mei cum o sa aibă loc fantastica transformare, mă culcam imaginându-mi cum voi străluci în costumul de luptătoare și voi învinge Răul.

Bineînțeles a venit și așteptata duminică, nu s-a petrecut nimic, însă asta nu ne-a oprit să urmărim în continuare serialul și să visăm la lumi cu eroi și super puteri. Îmi este dor de acea perioadă a inocenței, în care aveam atâta încredere unii în alții, noi ca și copii, în care eram neînfricați și nu știam nici măcar că există termenul de corupt sau ipocrit.

Pe atunci, credeam că toată lumea este a noastră și orice este posibil. Nu exista frică sau neîncredere în Universul nostru paralel, existau doar animeuri, sesiuni târzii de desen cu creta pe asfalt, Castelul, Rațele și Vânătorii, Leapșa, Înghețata și toate acele jocuri minunate care ne țineau departe de perfidia acestei lumi.

Când eram eu mică, nu contau diferențele sociale, nu aveam nevoie de bani ca să ne distrăm, nici unul nu se credea mai presus decât altul. Dacă nu aveam recuzita necesară pentru un joc, improvizam noi ceva. Nu existau programe bio și tâmpenii din astea, mâncam corcodușe și caise nespălate super acre și nu aveam nimic.

M-am vopsit roz tocmai în onoarea acelor vremuri și poate în sinea mea, încă sunt acea Sailor Jupiter care speră să salveze lumea, instaurând pacea pe Pământ.

 

O seară minunată și să rămâneți copii în sufletele voastre!

De ce am decis să plec din România?

romania

Ca mulți români care au vrut să trăiască mai bine, mai frumos și mai civilizat și eu, la rândul meu, am vrut să am o viață mai bună pentru mine și viitoarea mea familie. Aș fi ipocrită să spun că o duceam rău la ai mei acasă, însă urma să mă căsătoresc și deja era vorba despre o altă familie.

România, personal m-a dezamăgit. Eu i-am oferit ce am avut mai bun, iar ea nu mi-a oferit nimic. Am terminat facultatea de Comunicare în 2012, cu o licență de nota 10, după care au urmat câțiva ani de internshipuri neplătite, apoi masterul în publicitate la Universitate, unde am intrat a doua pe listă și am avut bursă. Când am terminat masterul, cu mare greutate am reușit să intru într-o agenție de publicitate, pe un salariu de nimic și multă muncă. După un timp, m-am îmbolnăvit și când am încercat să mă întorc în domeniu nu m-a primit nimeni. Nu intenționez să mă laud, însă chiar știam publicitate și eram foarte pasionată de domeniu. La toate internshipurile la care fusesem, oamenii cu care lucram erau foarte mulțumiți de mine, dar nu mă angaja nimeni. Îmi spuneau că nu au posturi deschise.

Nu am avut nici o relație și nici nu îmi doream pentru că voiam foarte tare să reușesc pe puterile mele, lucru ce pare imposibil sau foarte rar în România. Acesta este și motivul pentru care multe posturi sunt ocupate de oameni incompetenți, paraleli cu sectorul în care își desfășoară activitatea. Și asta nu se întâmplă doar la nivel înalt.

Un adevărat om de publicitate, în special la Creație, pentru ce mă pregătisem eu, trebuie să dețină, pe lângă spiritul creativ, o cultură impresionantă în domeniul filmului, picturii, să cunoască bine psihologia consumatorului, comportamentul de consum și multe altele. Eu citeam tot ce prindeam, urmăream nopți întregi filme și reclame străine. Dar trăiam mai mult o iluzie, pentru că dacă priviți cu atenție reclamele românești de la televizor, sunt foarte slabe. Creativii susțin că acesta e nivelul populației, dar eu consider că este de responsabilitatea lor și a emisiunilor tv să crească nivelul de educație al consumatorului, în loc să se adapteze la cel actual.

Într-un final, mi-am deschis o firmă de vânzări cu prietenul meu. Vindeam oferte de vacanțe door-to-door, întradevăr câștigam bani dar nu era genul de afacere pe care puteai să o dezvolți. Pot spune că a fost o experiență frumoasă. Am cunoscut mulți oameni simpatici, dar și mulți încuiați, cu creiere îmbâcsite încă de sistemul comunist. Majoritatea celor tineri ne-au felicitat pentru ce făceam, nu era o muncă ușoară și aveai nevoie de ceva curaj să faci asta.

Pe lângă partea financiară și faptul că nu reușisem cu adevărat în domeniul meu, mă deranjau multe în România: gropile, șoferii tupeiști, lipsa de educație, prejudecățile, în special mentalitatea românească. În Londra, pot să umblu în pijama pe stradă și nu se uită nimeni ciudat la mine.

Un alt motiv foarte puternic care m-a făcut să plec a fost sistemul de invățământ românesc. Două lucruri pot trage în jos rău de tot o țară: sistemul de învățământ și cel de sănătate. Soțul meu are frați mai mici care sunt aici la școală. Pe lîngă faptul că primesc rechizitele și masa gratuit, nimeni nu le corectează temele cu pix roșu, au cursuri foarte utile despre pericolele consumului de droguri, cursuri de gătit, despre educație sexuală. Aici nu se fac favoritisime, nimeni nu aduce cadouri profesorilor, iar copiii sunt ghidați din timp spre o anumită carieră, în funcție de aptitudinile lor.

Îmi doresc ca atunci când voi avea copii, aceștia să beneficieze de un sistem bun de învățământ și să le facă plăcere să meargă la școală.

Nu susțin că Anglia este perfectă, însă este mult mai bine ca în România. La orice instituție publică, angajații îți zâmbesc și nu se uită morocănos la tine. Taximetriștii sunt foarte amabili și te simți în siguranță. Este adevărat că Londra este foarte scumpă, dar dacă vrei cu adevărat, există oportunități să câștigi un salariu bun să te întreții și să ai și bani pentru vacanțe.

Acum, chiar dacă am plecat, nu înseamnă că nu îmi mai pasă de țara mea, am urmărit îndeaproape protestele și sper din suflet ca acei oameni care au suferit în stradă să obțină ceea ce își doresc și Guvernul acesta infect și hoț să cadă. Oamenii care trăiesc în România merită o viață mai bună, în care să le fie respectate drepturile și să își permită un trai decent.  Tot respectul pentru toți românii din diaspora care au bătut mii de kilometri ca să ajungă la protest.

Dacă vreodată voi ajunge bogată, cu siguranță voi investi în România. Mi-ar plăcea să pot ajuta copii defavorizați, să le ofer o șansă mai bună în viață. Consider că, oricât de mult timp ai trăi în străinătate, nu te poți rupe de rădăcini.

În Anglia, românii sunt printre cei mai capabili imigranți, sunt foarte apreciați. Chiar citeam ieri un articol, în care un politician englez responsabil pe partea de imigranți, spunea că ar fi nebuni să dea românii afară după Brexit, pentru că au adus un aport substanțial la creșterea economiei britanice. Normal că te gândești, păi dacă nenorociții ăștia de la putere ofereau condiții de muncă mai bune oamenilor, aportul ăsta nu putea fi adus României?

Speranța moare ultima, însă, dacă deocamdată nu se poate face ceva în țara noastră, măcar să facem un nume bun României peste hotare.

 

 

 

 

 

Omul care m-a inspirat cel mai mult în viață

prietenie.jpg

„Diamantul prieteniei adevărate va străluci şi în palma necazului”, spune un citat foarte frumos și este cât se poate de adevărat. Pe Robert l-am cunoscut acum 8 ani de zile, chiar la noi acasă. Venea să îi ajute pe ai mei la curățenie. La început, mi se părea ciudat ca el să fie prezent în casa și intimitatea noastră și îl vedeam ca pe un intrus. Mă deranja că vorbea mereu despre Dumnezeu, pentru că eu eram într-o perioadă foarte rebelă a vieții mele, în care nu mă interesa foarte tare credința. O luasem puțin pe arătură, frecventam cluburile și viața de creștin mi se părea plictisitoare și fără provocări. El venea la noi cam o dată pe săptămână și cu o zi înainte să vină mereu mă gândeam: „Aoleu, iar vine ăsta să îmi zică de Dumnezeu.” În plus, mi se părea că este imposibil ca cineva să fie mereu așa fericit și entuziasmat. Eu mă păcăleam pe mine că mă distrez, mergând la tot felul de petreceri, la care veneau tineri de vârsta mea, provenind din familii foarte culte și bogate, însă în inima mea era un mare gol. În consencință, consideram că Robert se preface, încercând să intre in grațiile părințiilor mei ca să obțină anumite avantaje.

De asemenea și trecutul lui mi se părea foarte dubios, el petrecând șapte ani la pușcărie, eu nu experimentasem până atunci puterea Lui Dumnezeu și nu mă gândeam că El poate face minuni cu astfel de oameni. Recunosc, l-am judecat și nu am avut deloc încredere în el. De fapt, mă gândeam ce a fost în capul părinților mei să aducă în casă un om care făcuse închisoare.

Nu știu exact care a fost momentul în care am început să îl iau în serios, însă devotamentul și perseverența cu care el îmi spunea de Dumnezeu m-au pus pe gânduri. La un moment dat, îmi aduc aminte că am venit într-o dimineață din club, era și zi de duminică, toate hainele mele miroseau a fum. Și în timp ce le spălam…am început să plâng și să mă gândesc: „Uite Doamne, la ora asta, toți tinerii sunt la biserică și te slujesc pe tine, iar eu îmi spăl hainele de tot ceea ce tu detești.” Eu personal nu fumam, dar dacă te duci în club este ca și cum te-ai îneca în fum. Mi s-a făcut scârbă de stilul meu de viață atunci și am decis să rup prieteniile pe care le aveam și să încep o viață nouă, să îl caut pe Dumnezeu. Acum, mă bucuram când Robert venea la noi, îl așteptam cu mare entuziasm, ca să mai vorbim despre Dumnezeu. Ușor ușor, s-a sedimentat o prietenie între noi. Mi-a povestit și nu o singură dată despre experiențele lui din închisoare, suferințele prin care a trecut acolo și cum l-a descoperit pe Dumnezeu.

De la el am învățat să pun suflet în orice fac, să trăiesc viața cu pasiune pentru Dumnezeu, de la el am învățat despre dragostea adevărată, dragostea de Dumnezeu, despre iertare și despre a fi puternică. Eu eram cu pishicul la pământ, relația părinților mei nu era grozavă și nici a mea cu mama mea. Părinții mei mi-au oferit multe, însă tot ceea ce eu aveam nevoie cu adevărat și ce conta în viață, am învățat de la Robert. El mereu spunea că nu vine doar la curățenie și că Dumnezeu are o lucrare cu el în casa noastră, că nu este nimic întâmplător. Și întradevăr așa a fost. Datorită discuțiilor cu el și a rugăciunilor lui, relația părinților mei a fost restaurată.

De fiecare dată când ne pierdeam speranța, el a avut cuvintele potrivite ca să ne îmbărbăteze pe mine și părinții mei. Când venea el, îl aducea și pe Dumnezeu la noi în casă. După șapte ani el a plecat, viața lui a luat alt curs, dar Dumnezeu a rămas.

Momentan, el se ocupă de o lucrare minunată, Teen Challenge, un centru la care vin dependenți de droguri la recuperare. Nu este orice fel de centru, pentru că aici, studenții, cum îi numesc cei ce lucrează acolo, află și despre Cuvântul Lui Dumnezeu și mulți din ei se pocăiesc și se eliberează de droguri. Robert a fost de multe ori în canale, în tot felul de locuri rău famate și periculoase, a salvat și prostituate, a ajutat pe oricine i-a ieșit în cale și Dumnezeu l-a binecuvântat, are o soție foare iubitoare și doi copii frumoși, Ruben și Rut.

De fiecare dată când eram melancolică și iar aveam impresia că nu se mai termină necazurile din viața mea, el îmi zicea: „Irina, fii bărbată!”. Reușea cumva să mă mobilizeze. Și când făcea curat la noi, mereu avea grijă să aranjeze lucrurile într-un mod frumos și creativ, câteodată îmi lăsa desene făcute de el, mici bucurii care ne înseninau ziua.

În iarnă, când am fost în România, chiar l-am întrebat cum reușește să fie așa de puternic și mi-a spus cu lacrimi în ochi că nu a fost dintotdeauna așa.

Doresc să îi mulțumesc prin acest articol pentru tot ce m-a învățat și că sunt recunoscătoare Lui Dumnezeu că l-am cunoscut. Sunt oameni pe care ți-ai fi dorit să nu îi fi întâlnit niciodată, dar și oameni care îți fac viața mai frumoasă. El este din a doua categorie.

 

O zi minunată!

Traumele din copilărie – cum să le facem față la maturitate

trauma-copilarie

Din nefericire, mulți copii din toate colțurile lumii suferă diverse traume și au parte de evenimente care îi bântuie tot restul vieții. De ce se întâmplă lucrurile așa….nu am un răspuns pentru asta, este de fapt una din întrebările pe care mi le pun foarte des: „:De ce îngăduie Dumnezeu atâta suferință pe pământ și mai ales când este vorba de copii nevinovați?” Personal, îmi plac foarte mult copiii și de aceea mă preocupă acest subiect.

Eu am avut o copilărie foarte fericită, sunt singură la părinți, am fost un copil plin de viață și de idei, spre nefericirea părinților, foarte năzdrăvan și foarte foarte iubită, nu doar de părinți, ci și de rude. Îmi aduc aminte, când aveam 14 ani am fost pentru prima oară într-o tabără creștină și copiii de acolo voiau foarte mult să stea în preajma mea. Nu prea înțelegeam de ce, nu știu ce le-am oferit eu lor, dar m-am simțit foarte iubită acolo. Ai mei aveau emoții mari pentru că în tabăra respectivă nu erau mari condiții și ei mă duseseră până atunci numai la hoteluri scumpe, însă eu m-am simțit foarte bine acolo și într-o zi când mă aflam în mijlocul naturii, m-am rugat și am zis:” Doamne, dacă îți cer ceva pe lumea aceasta, este ca oamenii să mă iubească la fel ca și acum.” Și Dumnezeu mi-a dăruit asta din plin, deși au fost și perioade din viața mea în care am suferit foarte mult. Cam în perioada adolescenței s-au instalat anumite traume ale vieții mele care mai târziu au degenerat într-o boală, însă mi-a luat ceva timp să realizez că acolo este cauza. Dar, Dumnezeu în bunătatea Lui, m-a ajutat să trec și peste asta și voi vorbi detaliat despre boala mea în alt articol.

Ceea ce vreau să subliniez este că e important să identificăm traumele noastre, ca să nu fim nevoiți să le purtăm pe umeri o viață întreagă. Dacă în familia în care ai crescut, ai trăit un abuz fie el fizic sau verbal, nu este neapărat obligatoriu să fie vorba de un abuz sexual, acesta poate să îți modifice întreg comportamentul la maturitate. Poți să trăiești cu teamă, cu atacuri de panică, poți să ai un comportament foarte violent și să fii agresiv în relațiile cu ceilalți. Psihologia susține că violența naște violență.

Este foarte important să faci pace cu trecutul tău. Dacă simți nevoia să mergi la ședințe de psihoterapie, mergi. Nu îți fie teamă că vei fi catalogat drept om cu probleme psihice, pentru că nu este așa. Creierul este un organ incredibil de fascinant și de complex, iar o problemă rezolvată cât mai din timp poate să îți îmbunătățească simțitor calitatea vieții. Această mentalitate cum că mersul la psiholog sau psihiatru trebuie să se sfărșească o dată. Dacă știința a avansat, trebuie să beneficiem de progresele ei.

Trăind într-o familie toxică are repercursiuni asupra modului în care privim lumea și ne raportăm la ea. De multe ori, avem tendința să ne raportăm la familia pe care ne-o concepem noi, la fel cum am văzut acasă, pentru că este singurul model relațional pe care îl cunoaștem și în baza căruia funcționăm. De aceea, este bine să avem mintea deschisă, să citim, să ne informăm, să vedem cum trăiesc și alții.

Dacă tu ai fost un copil mereu descurajat de părinți, încrederea ta în puterile proprii poate fi erodată și vei avea tendința să faci același lucru cu copiii tăi. Încearcă să te autodepășești și să să te reconstruiești pe tine,  astfel încât să fii puternic și pregătit atunci când vei deveni mamă respectiv tată.

Trebuie să înțelegi că nu ai cum să schimbi trecutul tău, să accepți lucrul acesta și să ierți. Este esențial să faci pace cu trecutul tău, ca să poți merge mai departe, altfel te va urmări toată viața. Am discutat o dată cu cineva care a suferit un abuz sexual și mi-a spus că l-a căutat din proprie inițiativă pe agresor ca să îi spună că l-a iertat. Acel om a fost foarte uimit, pentru că nici nu își ceruse iertare, dar persoana în cauză i-a spus că o face pentru eliberarea proprie. Mi-a mărturisit că acest lucru a fost o fapte de mare curaj, dar care l-a ajutat enorm să depășească trauma.

Dacă dorim să fim oameni fericiți, trebuie să lucrăm constant la acest capitol. Sufletul nostru are la fel de mare nevoie de atenție ca și trupul. În fond, noi suntem suflete, cărora li s-au atribuit niște corpuri. Este de datoria noastră ca ființe umane să avem grijă de sufletul nostru. Și dacă nu o putem face singuri, să căutăm ajutor specializat.

Mulți oameni care au trăit diferite abuzuri sunt rușinați să vorbească despre asta, deoarece preiau în mod subconștient o parte din vina agresorului. Consideră că ei sunt de vină pentru ce li s-a întâmplat. Nimic mai adevărat, dar așa funcționează creierul în astfel de situații. Pot să trăiască ceea ce se numește în literatura de specialitate, stres post-traumatic, care se manifestă când te aștepți mai puțin. Orice poate să îți amintească de locul sau subiectul traumei, un film, o scenă pe care o vezi pe stradă, etc. Este cumplit să trăiești cu așa ceva, de aceea nu evita să fii ajutat.

 

Aveți grijă de voi. O seara frumoasă!